Atentie, contine urme de egoism. Doar urme.

Eu: Oare cum am ajuns sa iubesc o persoana care e in stare sa omoare?
Tot eu: Nu stiu, dar drumul n-a fost anevoios. La un moment dat, treci si peste lucruri d-astea. Dar te socheaza. Te socheaza si te marcheaza. La un moment dat, ti se pare interesant sa saruti maini pline de sange. Sa simti si tu gustul metalic al sangelui. Sa fii si tu partas la crima. Chiar daca omorul s-a petrecut inlauntrul tau. Asa e si mai interesant. E un fel de sindrom Stockholm. Te incita puterea criminalului, pentru ca traim cu impresia ca puterea e transmisibila.

Eu: Dar a fost o crima cu premeditare?
Tot eu: Nu cred. Cred ca nici nu si-a dat seama ca l-a omorat. Cred ca numai mie mi-a mirosit a sange. Dar nu conteaza. Constient sau inconstient, premeditat sau din culpa, o crima ramane o crima. Si am dovezi. Toti cunoscutii mei stiu ca era acolo. Era destul de evident. Si acum nu mai e. Simt un gol. Ma simt scobit.

Eu: Dar cum dracu` a reusit sa il omoare? Asta era destul de puternic.
Tot eu: Asta ma intriga si pe mine. Crescuse in mine de cand aveam 15 ani. Iti dai seama cat de inradacinat era. Dar, dupa cum ti-am zis, e o persoana foarte puternica. Si nu l-a omorat oricum. A facut-o cu brutalitate, perseverenta si cred ca, pe undeva, si cu placere. A stors fiecare picatura din el. Si isi umplea ochii cu imaginile astea. Ti-am zis, foarte socant, foarte brutal. D-asta a si murit saracu` asa repede.

Eu: Dumnezeule mare, ce oameni si pe pamantu` asta. Macar lumanare a avut saracu`?
Tot eu: Nu, ca n-am stiut cand a murit. Totul a fost pe nesimtite. Si stii ca pe un criminal nu-l intereseaza lucrurile astea. Nici macar numele mortului n-a mai contat. Nici cum il chema nu stia.

Eu: Da` chiar, cum il chema?
Tot eu: EGOISM. Toata lumea il stia. Crescuse mare si frumos. Si uite si tu, a murit in floarea varstei. N-a mai ramas nimic din el. Poate doar urme. Dar irelevante.

Eu: Si ce ai de gand sa faci cu criminalul?
Tot eu: Ce crezi ca pot sa ii fac? Sa-i multumesc!

Lo-li-ta, dezvaluiri socante

Nabucov e un rus. Un rus care a scris o carte. O carte geniala. O carte despre o fata, Lolita. A scris multe lucruri in cartea asta a lui Nabucov, dar a uitat ceva: n-a zis nimic de ochii Lolitei. Lolita are, de departe (dar si de aproape), cei mai frumosi ochi din lume. Pentru prima oara in istoria lui, Dumnezeu nu s-a zgarcit. Sau poate ea a fost prima la rand cand se imparteau ochii si i-a apucat pe cei frumosi. Nu putem sti. Stim doar ca are cei mai frumosi ochi din lume. Si ca Nabucov n-a zis nimic de ei. In primu` rand, sunt mari. Mari si luminosi. Daca fizica i-ar studia, sunt convins ca i-ar incadra la obiecte luminoase. Lolita chiar lumineaza vietile celorlalti. Si e o lumina buna. Lolita are ochii mari, luminosi si umezi. Si tremura usor, ca-n desenele japoneze. Si sunt albastri. Atatea urate se lauda ca au ochii albastri, incat au stors de sensibilitate culoarea asta. Albastrul ei e unul special. Ca atunci cand amesteci multe culori si, la sfarsit, obtii culoarea de care te indragostesti. Dar pe care stii ca nu o vei mai putea reface niciodata. Asa e albastrul ei. S-a chinuit Dumnezeu sa il mai obtina. Degeaba. Atotputernicia si atotstiinta lui nu l-au ajutat. Si privirea Lolitei e cea mai calda din lume. Niciodata nu te arde. E persoana care te invita sa te uiti in ochi ei. Iti cauta cu privirea ochii, ii prinde in vraja ei si nu le mai da drumul. Si ramai pe veci fascinat. Dar ce s-a intamplat cu Nabucov? Cum de nu a zis nimic de ochii ei? Simplu. Pe el, privirea Lolitei l-a orbit. Nabucov a orbit. Trebuie sa fii puternic sa nu-ti pierzi mintile. El nu a fost. Si, ca razbunare ca l-a orbit, Nabucov n-a pomenit de ochii ei. Dar o fac eu. Asa, ca sa-l oftic. Si mai fac o dezvaluire: pe Lolita o cheama Didi. Pam-pam.